scrieri

scrieri

Mărturisire

     Când scrii este ca și cum ai sări cu parașuta. Îți dai drumul în gol, cu toate visele și fricile tale. Și nu poți să știi niciodată… Depinde cum ai împachetat mai înainte fiecare speranță, fiecare durere pe care o duci în spate!…. Odată ce te-ai apucat să înșirui cuvintele e prea târziu. Poți doar să plutești și să te rogi…. Te rogi ca fricile să nu ți se transforme în spaime, te rogi ca puținul curaj pe care îl ai să nu te omoare!…

     În scriere, la fel ca în rugăciune, ca să te mântui trebuie să crezi. Te lași în mâinile lui Dumnezeu, să-ți poarte el zborul!… Și atunci, scrierea poate deveni vindecătoare…

     Personajele îți deschid inima și ies pur și simplu… Se desprind de tine, se înfiripă și prind viață. Te golesc și lasă să pătrundă în locul lor lumina. Apoi pleacă – bolnave de tine – să îți ardă suferința cu propriile lor vieți, să îți împlinească visele, să te răzbune… Să te iubească și să te ierte deopotrivă….

 

     Pe urmă la sfârșit, după ce și-au împlinit destinul, se întorc și îți cer să le primești înapoi! „Noi suntem tu!” Cum?! Nu-i adevărat! Eu nu am ochii albaștri, nici părul blond…. Ba da, ai! Uită-te!

     Și atunci, dacă ai curaj, te uiți! Te uiți în sus să vezi dacă ți s-a deschis parașuta, te uiți în jos să vezi cât a mai rămas până la pământ…

     Pentru că știi, cu fiecare salt pe care îl faci, știi bine că unul dintre ele va fi ultimul!… Dar asta nu te poate opri. Abia aștepți să ajungi jos, ca să o iei de la capăt! Puțin mai senină, puțin mai împăcată!… Sau nu!

scrieri

scrieri

     Rețetă

 

Se alege fără voie un gând

Care revine, când și când,

Și se frământă cu emoție,

În fiecare noapte o porție.

Vei constata cât de curând

Că ai devenit așa flămând

De n-ai să te mai poți opri…

 Și-atunci va trebui să scrii.

….

 

 Scrisul e un vaiet

Care se tânguie-n mine,

Când straiele nopții

Sunt tot mai puține,

Când ziua se naște,

Albastră și goală

Cu respirația

Mirosindu-i a seară.

 

scrieri

scrieri

Close Menu